Mihaela Dordea
I se spunea „Domnişoara”. Nu pentru că ar fi fost foarte tânără. Avea aproape patruzeci de ani când încep amintirile mele despre ea. Era doar nemăritată. Şi aşa i-a rămas numele. De fapt o chema Stela. Mama îi zicea Luţi. De la Steluţa. Erau cele mai bune prietene. Când erau împreună, ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Tinere, frumoase, ca două personaje ale unei alte piese.
Îmi plăcea foarte mult să merg în vizită la Domnişoara. Copil cu pleoapele fluturi, priveam fascinată un tablou agăţat într-un cui din peretele dormitorului ei.
Era un portret în mărime naturală din care te privea adânc până în străfundurile sufletului o femeie frumoasă, cu părul negru căzând în bucle mari pe umeri, pieptănat a la Alida Vali, cu o pălărie cu boruri largi umbrindu-i fruntea până la genele lungi şi dese, o sclipire vie în ochii mari , negri şi ei , cu un surâs aproape frivol luminând şăgalnic figura delicată.
Era ceva în tabloul acela care părea viu. Privindu-l simţeai nevoia sa te apropii, mai mult şi mai mult, ca să îţi poată şopti taina ce părea să o ascundă.
Mergeam acolo în fiecare zi. Mama şi Domnişoara se aşezau în fotolii cu câte o cafea aburind în faţă. Eu aveam locul meu pe un scăunel aşezat lângă o măsuţă pe măsură, numai bună pentru o fetiţă de trei anişori, cu părul inele aurii strălucind în soarele celor mai senini ani ai ei. Aveam şi eu „trataţie”. O farfurie plină cu prăjituri şi fructe, şi răsfăţul acela din paharul cu apă, într-o linguriţă de argint. Un bulgăre dulce şi parfumat, uneori alb, alteori trandafiriu, şerbet delicat, pe care îl topeam încet în gură, apoi sorbeam din apa rece. Domnişoara ştia ce îmi place şi de fiecare dată găseam acele dulci minuni pe platoul meu, gata pregătite.
Îmi potriveam scăunelul în aşa fel încât să pot avea în direcţia privirii tabloul. Ore în şir nu îmi luam ochii de la el. Îmi imaginam fel de fel de scenarii în care protagonistă era superba femeie din tablou. Ţeseam pe marginea unei poveşti de iubire pe care o auzeam aproape în fiecare zi, povestea Domnişoarei.
O iubire de o viaţă. O iubire care a marcat-o pentru totdeauna , aşa cum tabloul i-a urmat dramatic, destinul.
Domnişoara avea educaţie de pension. Rămasă fără mamă de mică, a crescut în familia lui Florian, ca un copil natural. Florian era fiul unei mătuşi care o şi botezase pe Stela. Puţin mai răsărit decât ea, băiatul îi era şi frate şi protector. Primele litere le-a învăţat de la el, primele jocuri cu el le-a jucat, prima poezie el i-a citit-o.
Adolescenţi, au învăţat împreună să iubească. Au descoperit că mugurul poate înflori când în suflet se aprinde o flacără, au învăţat gustul lacrimii când în inimă se strecoară îndoiala, au ars şi au îngheţat cântându-şi iubirea. Şi s-au iubit mult, până au greşit. Cum or fi aflat părinţii, nu ştiau nici ei. Dar au aflat şi s-au supărat. Ei au spus că vor să se căsătoreasca, pentru că se iubesc, că vor fugi sau se vor sinucide dacă vor încerca să-i despartă. Nici nu au fugit şi nici nu s-au sinucis. Romeo şi Julieta anilor patruzeci pedepsiţi de părinţi: el la o şcoală militară prin zona Sibiului, ea la pension .
La majorat, Steluţa era singură, cu o unică durere în suflet şi vise spulberate. Locuia în casa moştenită de la mama ei. Curtea era mare, mai mult lungă decât lată. Pe partea stângă erau cele două camere, sufrageria şi dormitorul. Ca să ajungi în sufragerie, treceai mai întâi printr-o săliţă, unde Domnişoara montase un godin. Îl folosea iarna, pentru că era cam friguroasă.
În continuarea camerelor de locuit, era o bucătărie de iarnă şi apoi, una mai mică, de vară. Între ele , un rond de flori care din primăvară până în toamnă târziu, înfloreau răspândind un parfum ameţitor. Nici azi nu ştiu ce flori erau. Mă bucuram de splendoarea lor ori de câte ori ieşeam pe afară, pentru că am uitat să vă spun, eram vecini. Ne despărţea doar un gard, şi ăla rar. Uneori, dimineaţa când mă trezeam şi mama nu era în casă , mergeam la gard şi o strigam. Nu putea fi decât la Domnişoara. Şi chiar de nu era, mă strecuram în curtea de alături fie şi numai să îmi umplu palmele cu rouă de pe petalele de catifea. Şi mă strecuram de multe ori, pentru că îmi plăcea mult să merg în vizită la Domnişoara.
După incendiul din iarna aceea, a stat o vreme cu noi. Casa ei a ars din temelii. Lemnele prea multe din sobă au aprins camera în care dormea. Necazul a fost mare că şi casa unchiului meu s-a aprins de la casa Domnişoarei. De la ea a rămas întreg doar tabloul.
Restul a ars. Acum portretul era aşezat în odaia mea şi în fiecare seară încercam să îi aflu secretul, acea taină pe care parcă încerca să mi-o dezvăluie, dar nu putea.
Mă fascina, mă atrăgea ca un magnet , ca o vrajă subtilă, ca o chemare din depărtări…În lumina flăcărilor din sobă, surâsul nu mai era frivol. Era pustiu…
Din păcate, sperietura de la foc a schimbat destinul Domnişoarei într-unul straniu, un labirint din care încerca să iasă , singură sau cerând ajutor, dar nu făcea decât să se afunde mai mult.
Domnişoara era laborant chimist la maternitatea Polizu. Acolo m-am născut. Mâinile ei au fost primele care m-au mângâiat chiar în clipa în care am dat cu ochii de lumea asta mare care mă absorbea, fără să mă întrebe măcar, dacă sunt de acord să fac parte din ea. Mama era adormită de la anestezie. A trebuit să facă o operaţie cezariană, după trei zile de travaliu. Pentru că eu mă încăpăţânam să rămân acolo, în locul acela unde puteam visa nestingherită, unde era cald, unde vedeam lumini şi îngeri, şi era linişte, atâta linişte….şi mai ales, unde eram mereu cu mama, eram mama… eram….
Anii treceau şi eu eram subţire ca un lujer de floare. Toată lumea era cu ochii pe mine şi îngrijoraţi că nu mă îngraş şi eu ca alţi copii bucălaţi, mă tot duceau pe la doctori. Nu descopereau nimic, nici măcar după noianul de analize pe care , invariabil, le recomandau cu toţii.
Sigur că analizele le făceam în laboratorul cu pricina, adică la Domnişoara, la Polizu şi sigur că în ziua programată pentru asta tot spitalul era prezent în laborator. Vedeam în jurul meu o mulţime de halate albe din care ieşeau mâini , multe mâini…Una cu o portocală, alta cu ciocolată, altele cu banane şi fel de fel de dulciuri care să mă convingă să stau la înţepat. Ei bine, nu! Nu stăteam! Acceptam orice , dar să mi se ia sânge, nu. Şi atunci, Domnişoara, tot Domnişoara, a descoperit cea mai eficientă strategie. Ştia cât de mult iubeam spitalul şi tot ce era legat de el, voiam să fiu medic,fie vorba între noi, aveam toate şansele, dar mi-a plăcut mai mult cuvântul. Mă fascinau eprubetele, mojarele, despre seringi şi ace, nu mai vorbesc. Aveam şi eu o seringă acasă, una adevărată, cu ace adevărate, într-o cutie de metal, cu care, din fiole cu ser fiziologic, aduse tot de Domnişoara, experimentam tratamente pe un biet iepuraş de muşama, umflat, săracul, de atâta lichid. Dar el era bolnavul ideal. Suporta orice metodă foloseam, spre binele lui, cuminte.
Aveam eu şi alţi pacienţi. Căţei, pisici, numai că ei ripostau şi nu reuşeam decât să am eu nevoie , uneori, de pansament. Mai cuminţi erau puii de vrabie care cădeau foarte des din cuiburile răsărite printre ramurile cireşului,sau vişinului, sau cais, (pentru că în fiecare an creştea altceva în copacul acela,) din grădina noastră. Micuţele zburătoare aveau ori o aripă, ori vreun picioruş rupte, iar eu le oblojeam cum mă învăţase Domnişoara. Pe multe le-am vindecat, dar aveam şi un motan alb, pufos, care mai dădea iama printre pacienţii mei ciripitori …
Ei, Domnişoara s-a gândit că dacă va veni la noi dotată cu recuzita laboratorului, mă rog, o parte din ea, am să accept şi acea ”oroare”. Zis şi făcut. Dormea la noi, iar dimineaţa, la prima oră, avea în eprubetă sângele meu de grupă BIII. Numai că aceasta se întâmpla abia după ce îmi promitea că voi vedea, chiar în ziua aceea, tabloul.
Frumuseţea Domnişoarei trecea ca o floare care păleşte în arşiţa soarelui de iulie. Starea ei psihică era tot mai neliniştitoare. De la incendiu, nu mai putea să meargă singură pe stradă. Se temea. La vechea locuinţă nu a mai revenit S-a mutat la spital. Era greu să găsească pe cineva disponibil să meargă cu ea la serviciu şi să o şi aducă acasă, seara. Nici în casă nu mai stătea singură.
O vedeam la fiecare sfârşit de săptămână. Uneori şi în zilele de lucru, când aveam drum prin zona spitalului.
Timpul trecea, dar iubirea ei pentru Florian nu. Ajunsese până acolo , încât îl urmărea. Îi aflase noua adresă Locuia singur , undeva în centrul Bucureştiului. Nici el nu se căsătorise. Sorta, destinul…cine poate şti?!
Ce nu a făcut, pe unde nu a mers, chiar şi la babe vrăjitoare-ghicitoare, doar să afle dacă va fi vreodată soţia lui, ba chiar să facă ceva pentru asta. Dar fatalitate! Nimic…Nimic nu mergea. Mama a sfătuit-o să meargă la mănăstire. La Cernica. Auzise ea, mama, că acolo s-au petrecut minuni. S-a dus. În duminica aceea a venit la noi încântată. Lăsase la Cernica un acatist. După şase săptămâni în care călugări şi preoţi se rugau pentru ea, urma să meargă acolo, tot într-o zi de duminică.
Visuri, speranţe, patimă, aşteptare. Cam aşa s-au scurs cele şase săptămâni ale Domnişoarei. Aştepta şi era aproape convinsă că lucrurile se vor aranja aşa cum îşi dorea ea. În sfârşit, a venit şi ziua cea mare. Era o duminică superbă de sfârşit de iunie, când mugurii explodaseră şi deveniseră flori, când soarele scosese păsările din cuiburi şi ele se bucurau în triluri de coloratură făcând tumbe printre ramuri.
Da. Era duminică. Când a ajuns la mănăstire , aglomeraţie mare în biserică. Doamne elegante, domni distinşi, maşini scumpe, flori, fetiţe în rochiţe lungi, albe, cu volănaşe.
S-a dumirit cu greu că era vorba despre o nuntă. Când Domnişoara şi-a făcut loc să vadă alaiul, la altar, Florian conducea altă mireasă.
De atunci, Domnişoara a uitat să mai zâmbească. Trăsăturile şi aşa pierdute, i s-au înăsprit. Privirea ei atât de vie, acum era pierdută. Starea psihică s-a agravat.
Nu mai pleca din spital unde avea un dormitor amenajat într-o rezervă, cu acordul profesorului. Când în sfârşit a cedat rugăminţilor mamei şi a ieşit cu ea la un film, s-a întâmplat minunea!
Era vară. Temperaturile atingeau 40 de grade. În sală nu era aer destul. Mama a ieşit să se răcorească în Cişmigiu.. Luţi nu a vrut să rămână să vadă filmul şi a plecat cu mama . S-au aşezat pe o bancă în apropierea lacului. Era o după amiază caniculară, dar acolo era plăcut. Vântul prinsese un pic de curaj şi se juca cu frunzele obosite de soarele fierbinte. Lacul aducea şi el miresme de răcoare. După o vreme, s-a apropiat de ele un bărbat la vreo 60 de ani, care după ce a privit-o pe Domnişoara a venit mai aproape şi ea l-a recunoscut. S-au îmbrăţişat îndelung. Era un om plăcut la înfăţişare, pensionat de curând, care o iubise în tinereţe pe Stela. Acum era văduv, fiica lui murise şi ea. Se sinucisese din gelozie. Avea în dotare un nepoţel rămas de la fată, dar care locuia cu o mătuşă, un apartament în Militari, proprietate personală şi un suflet mare şi bun. Şi ce era mai important, încă se mai gândea la Domnişoara.
În toamnă, Domnişoara era mireasă. Eu am fost copila cea pură care trebuia să dea miresei rochia albă şi cununa de lămâiţă, aşa cum cerea tradiţia. Când am luat rochia de mătase de pe umeraş, ochii mei s-au oprit o clipă pe tablou. Era acolo, pe perete. Parcă mai frumoasă. Privea spre Domnişoara cu un alt zâmbet. Tandru, ocrotitor, mulţumit, doar ochii păreau puţin trişti. Domnişoara însă, parcă întinerise.
Cu soţul ei s-a înţeles minunat. La început o însoţea zi de zi spre spital. Apoi a găsit ceva de lucru, vindea lozuri în plic. Şi atunci, Domnişoara a revenit la cămăruţa ei din spital. Bărbatul ei o ducea lunea şi venea sâmbăta să o ia acasă.. Într-o sâmbătă, însă, nu a mai venit. Domnişoara a aşteptat până s-a întunecat în faţa spitalului. A intrat înapoi, dezamăgită L-a căutat la telefon. Nu răspundea.. Sâmbăta următoare , pe o ninsoare grea, a plecat acasă cu o colegă. În apartament, cu televizorul deschis, soţul ei zăcea mort de aproape două săptămâni. Făcuse infarct. Tabloul, cu privirea rece, era agăţat deasupra patului.
Domnişoara a locuit în spital până la pensionare. Acasă mergea rar, să aerisească, şi atunci doar însoţită de cineva. Locuia pe ici pe acolo, unde se muta cu tot ce îi aparţinea. Din bagajele ei nu lipsea o cutie veche de pălării şi un aparat de radio. Mai târziu şi-a luat un televizor şi tabloul.
A stat şi la noi o vară. La început a fost bine. Mă bucuram că era cu noi, dar mai mult că aveam tabloul doar pentru mine. Eram adolescentă. În sufletul meu se ţesea vălul transparent al primei mari iubiri. Îi povesteam superbei doamne din tablou despre prinţul inimii mele. Prin nu ştiu ce unde, simţeam că se bucură şi se înduioşează.
După ce a trecut acea perioadă liniştită , aveam să ne întristăm foarte tare. Începuserăm să ne dorim să plece Domnişoara. Ea nu voia să stea singură acasă. Îi era frică . Tot timpul trebuia să fie cineva cu ea, ori eu, ori mama, ori bunica. Mama şi-a consumat concediul stând cu Domnişoara acasă. Dacă plecam în vizită la prieteni, o luam cu noi. Ne gândeam că se va distra. Prima oară a stat tăcută într-un colţ, foarte atentă la cei din jur. A doua oară era deja în panică, speriată până şi de joaca copiilor. O strângea pe mama de mână şi insista să plecăm. Devenise irascibilă. De nesuportat. Iar eu… eu priveam fascinată tabloul ore întregi.
Când a plecat la o rudă unde avea să locuiască o vreme, era supărată pe mama. A luat şi tabloul cu celelalte bagaje.
Au trecut câţiva ani. După demolare, am primit apartament în Militari. Aşa am reluat relaţiile cu Domnişoara. Locuia la două staţii de autobuz distanţă de blocul nostru. Vorbeam des la telefon, de vizitat, o vizitam doar noi. Un timp. Apoi…Dar mai e până atunci.
Cu ea stătea un tânăr de vreo 30 de ani, frumuşel , simpatic, cu mustăcioară, vesel şi fără chef de muncă. Băiat de cartier, de care Domnişoara se îndrăgostise lulea. Avea tot ce îşi dorea. Domnişoara avea economii considerabile, adunate în anii în care nu ieşea din spital. Acolo mânca, acolo nu plătea întreţinere sau chirie, aşa că tot salariul ei, şi era unul bunicel, era depus la CEC. Titi, aşa îl chema pe derbedeu, i-a golit rapid carnetele de economii.
Rămăsese pensia ei, bună şi aia. Numai că domnul Titi avea acum pretenţii să devină proprietarul apartamentului. Eu şi mama am încercat să îi sugerăm Domnişoarei că ar fi mai bine pentru ea dacă l-ar trimite acasă la mămica lui, - erau prietene - , şi ar aduce la ea o fată care să o şi ajute. Nu numai că nici nu a vrut să audă dar s-a mai şi supărat, cu o surprinzătoare doză de gelozie.
Nu ne-am mai întâlnit un timp. Când a venit la noi în vizită, era vindecată şi de frică şi de Titi. Şi îi rămăsese şi apartamentul. Pe derbedeu îl pusese pe fugă.
Acum, Domnişoara râdea din nou. Glumea şi povestea ca înainte de incendiu. Din vechea boală nu mai rămăsese decât tendinţa de a nu lăsa şi pe altul să vorbească. Simţea nevoia să vorbească ea. Dar era bine.
În apartamentul ei de la etajul trei, pe unul dintre pereţii din dormitor, lângă fereastră, era tabloul. Mă simţeam bine în preajma lui. Eram fascinată, la fel de fascinată ca întotdeauna când îl priveam. Domnişoara mă lua de mână şi mă ducea în camera cu tabloul şi îmi arăta, mereu în aceeaşi înşiruire, îmbrăcămintea ei, aşezată într-o ordine desăvârşită în şifonierul cel vechi, pantofii, pălăriile. Printre ele era una cu boruri largi. O probam de fiecare dată în faţa oglinzii ovale din uşa dulapului. Părul meu lung şi negru, numai falduri, cădea întunecat pe o parte a feţei. Pălăria îmi umbrea fruntea până la genele care clipeau des, a vis şi înfiorare. Apoi mă lăsa singură, cu cafeaua şi ţigările , doar eu aveam voie să fumez in acea încăpere, şi priveam iar şi iar , tabloul.
Uneori intra şi mă ruga să îi povestesc scenariul pe care îl închipuiam chiar atunci.
Venea şi ea în vizită la mine. Locuiam în acelaşi cartier cu ea şi cu mama. Îi plăcea. Îi făceam şi eu trataţie, aşa cum făcea ea când eram mică.. Se bucura când o sunam de ziua ei, felicita şi ea pe toată lumea. Nu uita nicio aniversare.
Era o acuzatoare aprigă a comunismului în general şi a lui Ceauşescu în special. Foarte inteligentă, discuţiile cu ea erau o încântare. Era la curent cu tot ce se petrecea în lume. Citea ziarele şi asculta radioul. Citea foarte mult, aşa încât, de fiecare dată când eram amândouă, comentam fie un scriitor, fie un roman. Pe Ceauşescu nu l-a suportat niciodată. O spunea mereu, fără teamă. Nici nu păţea nimic. Avea atuul bolii, sau poate …cine ştie?! Spunea că dacă ar cădea Ceauşescu şi regimul comunist, ar veni dezbrăcată complet , pe jos, până la noi acasă. Ceauşescu a căzut. Domnişoara a venit pe jos la noi, dar cât se poate de îmbrăcată. Era seara în care a avut loc execuţia. Am stat amândouă toată noaptea să vedem procesul. Spre dimineaţă, am adormit întristate. Şi eu şi ea, ne puneam întrebări…. Domnişoara venise cu pachete şi sticle , pregătită de petrecere. Era Crăciunul şi ea era o tradiţionalistă.
Făcuserăm şi noi cozonaci şi sarmale, dar situaţia încordată din zilele acelea ne copleşea pe toţi. Revoluţia şi execuţia uciseseră sărbătoarea.. Mama era ocupată cu gărzile pentru paza blocului. Toată lumea se temea de terorişti. Se vorbea despre ei, dar nu îi vedea nimeni. Foarte aproape de noi se trăgea. Cine mai avea timp de petrecere?
Am încercat să fac eu oficiul de gazdă. Dar ea dorea ca mama să-i fie alături, pentru că mama era prietena ei cea mai buna. A plecat supărată.
După câteva săptămâni de tăcere, a apărut fără să mai amintească despre zilele acelea. Înţelesese. Am reluat vizitele, dar erau acum mai rare.
Viaţa de după evenimentele din decembrie ne-a luat pe un val mare şi iute pe toţi. Încercam să ne adaptăm. Nu era uşor. Ne confruntam cu lucruri noi, cu probleme noi, cu griji noi, mai mari parcă decât până în decembrie. Timpul nu ne mai ajungea.
După o perioadă lungă în care nu reuşisem să luăm legătura cu Domnişoara, mama m-a sunat într-o seară de noiembrie geros. Era nedumerită. Urmărise un reportaj la televizor, dar nu de la început, în care se anunţa moartea unei bătrâne. Imaginile arătau un apartament ca al Domnişoarei.
La ştirile care au urmat, am văzut şi eu reportajul. Camera se plimba prin apartamentul unde fusese găsită bătrâna. Holul, bucătăria, rapid prin sufragerie şi…. un prim plan pe un portret. Era TABLOUL.
I se spunea Domnişoara….
.jpg)
